Despre a deveni profesionist (I)

Cu adevărat traversăm o perioadă dificilă (martie 2020). Îngrijorările devin provocări, iar preocupările noastre activează mecanisme și instincte, parcă, ireale sau nespecifice.

Cu toate acestea, să nu uităm de copii, elevi (și studenți). Să alocăm timp, concentrare și energie și pentru această preocupare! Este important.

Școala este fundamentală, iar calitatea educației este esențială pentru succes. Însă trebuie să fim pe deplin conștienți că cei 12 ani de școală (+ facultate / master, fiecare după cum consideră!) proiectează viitorul profesionist, angajat în câmpul muncii.

Dar ce înseamnă să fii profesionist?

Pentru unii, a fi profesionist poate însemna să te îmbraci „cool” la locul de muncă sau să faci o treabă bună la serviciu. Pentru alții, a fi profesionist înseamnă a obține diplome și certificări, trendy, înrămate și expuse, iar pentru alții profesionalismul este echivalent cu recunoașterea și aprecierea. Profesionalismul cuprinde toate aceste definiții. Dar, de asemenea, acoperă un orizont mai cuprinzător.

Pentru a înțelege foarte bine conceptul de PROFESIONIST am consultat dicționarul Merriam-Webster  (https://www.merriam-webster.com/dictionary/professionalism), care ne lămurește:

  1. conduita, scopurile sau calitățile care caracterizează sau marchează o profesie sau o persoană profesionistă;
  2. practicarea unei meserii (cum ar fi sportivii profesioniști) pentru a obține un câștig sau pentru trai.

Iar English Language Learners Dictionary (http://www.learnersdictionary.com/definition/professionalism) ne spune:

  1. competențele (priceperile), raționamentul corect și comportamentul politicos care sunt așteptate de la o persoană instruită să facă o treabă bună.

Așadar, dacă integrăm școala în contextul viitorului profesionist (profesia este consecința școlii), în care:

  • școala asigură educația și formarea individului (să utilizeze creativ informația, să gândească logic, să fie rațional, să filtreze și să sintetizeze noi informații, să se îmbogățească cu noi cunoștințe, să se pregătească pentru piața reală a muncii, să își formeze noțiuni în domenii variate, să se integreze și să se adapteze social),
  • profesionistul este caracterizat (conform definițiilor de mai sus) de: conduită, calități, competențe, raționamente și comportamente,

ajungem să avem o nouă perspectivă potrivit căreia școala (ca precursor) ar trebui să formeze (și, sau mai ales) atribute specifice profesioniștilor, într-o manieră corectă și specifică pieței muncii, mai competitivă ca oricând.

Desigur, revine în mintea noastră o întrebare care ne macină (inclusiv în mintea mea!): care este scopul să împovărăm un copil cu multiple materii de studiu gimnazial sau liceal? Când finalitatea educației este cea sus precizată! Ei bine. Sper să ai răbdare și să parcurgi acest articol până la final. Opinia lui Tudor Călin Zarojanu, jurnalist și scriitor, îți aduce un răspuns pertinent, clarificator, de care sunt convins că ai nevoie! Textul integral îl găsești la final.

Activitățile școlii de a forma profesioniști care dețin atributele amintite trebuie, imperativ, să fie susținute de către părinți. Mulți dintre noi ne asistăm copiii în efortul lor de a învăța (scuze, a memora) materii cu scopul precis de a obține note mari. OK!, însă nu uitați că la finele celor +12 ani de școală, profesionistul va avea succes dacă va demonstra conduită, calități, competențe, raționamente și comportament adecvate și apreciate de către angajatori.

Includ acest prim articol într-o suită de articole care vizează formarea viitorului profesionist. Ce calități, ce competențe trebuie să își formeze copilul / elevul / studentul și care sunt parcursurile școlare și academice de succes.

În sprijinul demersului meu amintesc lucrarea From Master Student to Master Employee (De la un elev eminent la un angajat eminent) care îi ajută pe elevi să-și dezvolte abilități de bază pentru a excela în clasă și la locul de muncă. Scopul este de a construi două punți între exigențele la clasă și cariera profesională:

  • puntea învățării – capacitatea de a actualiza abilitățile și de a dobândi altele noi ca elev;
  • puntea competențelor – capacitatea de a îndeplini sarcini care sunt apreciate de angajatori.

Așadar, vă invit să parcurgem împreună un serial inspirat din viața reală despre competențe, conduite și implicarea părinților.

De ce mergem la școală? 

de Tudor Călin Zarojanu

Precizez că articolul de mai jos este preluat integral: http://www.contributors.ro/editorial/de-ce-mergem-la-scoala/

Ceea ce se întâmplă cu sistemul românesc de educație, de 23 de ani încoace – timp în care la conducerea ministerului s-au perindat aproape 20 de miniștri, declanșând aproape la fel de multe reforme radicale, pentru că, nu-i așa?, ce-a făcut cel dinainte era complet greșit – își are una dintre explicații în faptul că n-am încercat niciodată – părinți, profesori, societate – să răspundem la întrebarea din titlu.

O întrebare absolut deloc retorică. Orice sondaj ar dovedi asta cu vârf și îndesat. Sunt sigur că majoritatea ar răspunde „Pentru că e obligatoriu”.

Recent, am stat de vorbă cu un domn absolut stimabil, din zona intelectuală, care mi-a pus cu sinceritate întrebarea „De ce i-or chinui pe copii cu istoria? Eu, unul, nu mai țin minte aproape nimic despre Mircea cel Bătrân!”

Chiar: de ce s-o face istoria în școală, e clar că marea majoritate a foștilor elevi nu știu istorie. Iar cei care vor să urmeze o meserie care presupune cunoștințe de profil pot să învețe într-o lună de studiu aplicat mai multă istorie decât reține un elev mediu după 12 ani de școală!

Întrebarea pare perfect justificată, numai că ridică o problemă paradoxală: se poate repeta, cu egală îndreptățire, referitor la oricare altă materie – exceptând scrisul, cititul, socotitul și sportul, aruncând astfel în aer însuși rațiunile existenței unui sistem de învățământ primar, gimnazial și liceal.

E limpede de ce e nevoie să știi să scrii și să citești – ceea ce se rezolvă într-un total de câteva zeci de ore. E la fel de clar că nu te poți descurca fără să știi operațiile aritmetice elementare – alte câteva zeci de ore. În fine, de-a lungul întregii vieți e sănătos să faci măcar un pic de mișcare fizică.

Dar fizică!? Pendulul lui Maxwell, constanta lui Planck, emisferele de Magdeburg!? Cam de câte ori ați avut nevoie de toate astea de când v-au terorizat la școală și până azi?

Sau chimie! Formula amidonului, valențele libere, catalizatorii și alte lucruri de foarte mare importanță practică atunci când ești șofer, violonist sau funcționar public!

La ce să-ți folosească geografia azi, când agențiile de turism ți-o dau pe tavă și Via Michelin îți desenează drumul până la destinație, ba îți mai spune și cât te costă?

În ce context ar putea fi util să știi anii bătăliilor lui Ștefan cel Mare sau, mai tare, ce ocupații aveau mayașii (în afară de a ne speria pe noi cu sfârșitul lumii)?

Încă o dată: dacă vrei să devii medic, câtă anatomie și chimie ai reținut din școală înveți într-o lună de vacanță – și similar pentru orice altă disciplină. Inclusiv limbile străine.

Cazuri speciale par să fie româna și matematica. Dar hai să fim serioși: câți absolvenți de liceu care nu dau la Litere mai știu ce-i aia o subordonată predicativă sau când se poate pune virgulă înainte ori după „și”!? Câți studenți la Arte, Conservator, Istorie etc. și câți oameni fără facultate țin minte cum se obține derivata unei funcții!?

Ok. Să ne tragem sufletul și să tragem linie. Acest mod de a pune problema – utilitatea practică a noțiunilor predate în școală – dovedește o profundă neînțelegere a rațiunii pentru care există școala și este propriu, mă tem, unui procent foarte mare din populație, inclusiv în rândurile intelectualității.

Școala NU are drept scop ca, în viața lui, fostul elev să folosească în vreun fel faptul că știe anii de domnie ai lui Ștefan cel Mare, înălțimea lui Popocatepetl sau personajele principale din „Jocul ielelor”.

Mai mult, școala nu are drept scop nici măcar ca fostul elev să țină minte aceste lucruri – fie că-i folosesc, fie că nu-i folosesc la ceva.

Școala are drept scop principal și acoperitor construirea unui sistem de valori, a unei imagini generale despre lume – din care fac parte și domnitorii, și vulcanii și operele literare și foarte multe alte lucruri.

Al doilea scop al școlii este de a-i învăța pe elevi să învețe, să găsească informații și conexiunile dintre ele, să gândească logic, să se construiască și să se definească pe sine, să se formeze.

Al treilea motiv pentru care mergem la școală este acela de-a intra în contact cu un mare număr de informații din diverse domenii, acoperind o parte din capacitățile de filtrare, anliză, sinteză și stocare ale minții noastre, la vârsta maximei receptivități. În mod inevitabil și natural, aceste informații se DECANTEAZĂ în timp, iar ceea ce rămâne devine baza intelectului fiecăruia dintre noi, temelia pe care se construiește tot ceea ce ține de inteligență și cultură. ACESTA este sensul butadei „Cultura generală este ceea ce rămâne după ce uiți tot ceea ce ai învățat”. Dacă ești pus să înveți o sută de nume, reușești s-o faci poate pentru 50, peste un an vei mai știi 20, iar peste 10 ani – trei nume. Dar dacă ți s-ar fi spus de la început doar aceste trei nume, în timp nu rămâneai cu nimic.

În fine, a patra rațiune de a fi a școlii este aceea de a oferi copiilor suporturile elementare, minimale, pentru ocupațiile ulterioare. N-ai cum să ajungi să-ți dorești să fii chimist dacă nu te-ai întâlnit niciodată cu chimia, dacă n-ai avut ocazia să fii cucerit de experiențe sau de logica după care se compun moleculele diferitelor substanțe.

În afară de aceste scopuri general valabile, fiecare dintre materiile școlare are rațiunile ei specifice. Istoria, de pildă, contribuie la integrarea unui tânăr în identitatea națională, dar și la dezvoltarea interesului pentru calități umane importante, cum ar fi curajul. Mihai Viteazu e la fel de tare ca Superman!

Desenul și muzica, în mod evident, nu au drept scop să creeze Rembranzi și Beethoveni, ci să dezolte spiritul estetic, artistic, lirismul, gustul pentru forme, culori și sunete.

Matematica nu e destinată învățării unor formule, ci dezvoltării capacității de a raționa logic, algoritmic, organizat, pornind de la sistemul „ce se dă și ce se cere”.

Intenții similare, toate importante, sunt asociate fiecărei discipline școlare.

Dacă înțelegem aceste lucruri, putem într-adevăr să construim o îmbunătățire semnificativă a învățământului românesc preuniversitar (despre cel universitar – cu altă ocazie).

Dacă nu, vom continua să așteptăm de la copiii noștri note cât mai bune ȘI ATÂT, să pompăm în ei meditații, să ridicăm din umeri la faptul că învață pe dinafară, drept care, logic, sunt pe dinafară, să-i încurajăm să neglijeze materiile „neimportante” și să se concentreze pe mate și română (dar asta numai pentru că au de dat examene din ele, nu pentru că le-am pricepe importanța pe termen lung) și să ne întrebăm „De ce i-or chinui pe copii cu istoria?”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *